amsterdam - a doua zi

a doua zi a fost mai bine. am iesit la plimbare prin oras si am facut poze multe. am descoperit orasul, de multe ori surprinzator. incepuse sa prinda putina culoare in ochii mei. printre tonurile de gri si maro, incepuse sa curga si verde, rosu, galben si putin albastru pe alocuri. ma fixasem pe culori, ca sa ascund griul din suflet.  am vazut primii "papuci" de lemn vopsiti, numiti clogs, primele sute de biciclete impopotionate, balcoanele cu flori rosii atarnand in vant si tramvaiele albastre.  

incepusem sa simt si mirosuri colorate. ma simteam ca un nou nascut care intalneste pentru prima data lumea inconjuratoare si o descopera prin simturi.

cel mai penetrant miros, care izvorea din mai toate nisele din centru, era unul dubios. semana cu mirosul de vinete prajite. m-am gandit ca nu se poate ca amsterdamezii sa prajeasca vinete in centru, asta e ceva specific romanesc. si nici nu era toamna. mi-i imaginam ascunsi pe dupa fatadele de caramida, prajind vinete pe gratar.

cateodata mirosul asta era taios.  tot timpul venea amestecat cu fumul de tigara.  initial era cumva parfumat, apoi mirosea a vanata coapta, dar inevitabil catre sfarsit iti venea rau de la el.

prietenul meu se distra copios. 

"- vanata coapta? haha. nu avem asa ceva aici. e mirosul care vine din coffee shopuri." 

"- huuh ? aici asa miroase cafeaua? " ;  

"-nu, nu..." rase in continuare. si ma lasa in ceata. ceata de miros de coffeshop. 

aveam sa aflu pe urma ca de fapt sunt putine coffee shopuri care servesc cafea.  altceva se coace acolo.

pe urma am descoperit canalele si m-am indragostit de peisaj. intotdeauna am iubit apa. am gasit locul potrivit- aici e mai greu sa dai de pamant. Amsterdamul e de fapt format din 90 de insulite legate de 1500 de poduri.  asa se explica de ce de sus, din avion, parea ca o plantatie de orez.

apoi am luat masa intr-un mic restaurant stil "fusion". pe atunci nu stiam ce inseamna. acum imi dau seama ca e un cuvant pretentios pentru ceva ce nu e autentic. restaurantul era cu specific asiatic. am mancat pentru prima data salata de iarba de mare cu susan si dim sum. eram inebunita de noile arome. dim sum e ceva ce numai asiaticii au rabdare sa faca.  mici imbucaturi gustoase si frumos impachetate, servite estetic... pe farfurii patrate.  daca ar fi numai mama aici sa-i dau sa gust, ma gandeam. bineinteles ca ar refuza, numai pentru faptul ca e ciudat sa mananci cu doua bete. mai bine ii fac poze si ii arat. 

dupa 250 de poze mai tarziu si durere in tot corpul de atata umblat, realizez ca orasul asta e mult mai mare decat ma asteptam, ca nu am parcurs decat centrul si inca nu l-am parcurs pe tot. ma simt mica si neinsemnata. o furnica oarecare pe pamant.

la sfarsitul zilei, as fi vrut sa vad o figura cunoscuta care sa ma salute sau macar sa dea din cap nepasator, din obligatie. dar singurii care te saluta aici, sunt cei care vor sa-ti vanda ceva, sau sa iti ceara ceva. aici nu te intalnesti intamplator cu cineva pe strada.  e prea mica probabilitatea sa vezi pe cineva cunoscut.  nimeni nu te cunoaste, nimeni nu iti are treaba. 

dar daca stau bine sa ma gandesc acum, e oarecum reconfortant.