primele impresii

e deja un an de cand m-am mutat in Amsterdam.  inca imi amintesc perfect de primele momente de cand am pasit prima data pe taramul olandez.  

inca din avion, toate mi se pareau ordonate, exasperant de ordonate. toti copacii aliniati in paduri, toate casele puse acolo cu rigla, parca, ochiuri de apa la tot pasul. de sus arata ca o plantatie de orez.  m-am uitat in zadar dupa dealuri, ca de munti stiam ca nu sunt. nici urma. nici macar o dalma rasleata. totul plat ca in palma.

din aeroport se ia trenul catre Centraal Station. faimoasa gara din centrul Amsterdamului.  maronie. acoperita cu schele si pe deasupra lor, fireste, postere cu fosta gara in caz ca ti se face dor.

oameni grabiti in toate partile. eu, foarte obosita dupa drumul de 2 ore si dupa 12 ore de asteptat dupa avionul intarziat. oamenii se dadeau de mine, ma ocoleau, ma depaseau.  simtindu-ma ca un obstacol in fata lor, ma dau la o parte pe o alee mai linistita. prietenul ma ia de mana si ma trage din calea bicicletelor. imi zice ca aia nu e alee pentru pietoni ci straduta pentru biciclete. hmm.. ma gandesc, aici oamenii au strazi pentru biciclete. la noi acasa doar masinile au privilegiul asta. si uneori si pietonii. dar mai rar.

pe urma mi-am dat seama ca toate sunt gri, maro sau brun-caramiziu. tot: cladiri, case, blocuri, canale, cafenele, dale, strazi - toate in aceasi nuante. asta m-a deprimat teribil. eram obisnuita de acasa cu orase si sate colorate pestrit, culori vii care ascundeau cumva sufletul gri al oamenilor ce locuiau in ele. aici oamenii nu se ascund.

in contrast cu fatadele anoste, oamenii din jur erau foarte colorati. in cinci minute am reusit sa identific cel putin zece natii si trei rase, la acelasi stop de tramvai.  mi-am zis ca e din cauza ca suntem in fata garii internationale. aveam sa descopar mai tarziu ca de fapt populatia amsterdameza e alcatuita din 33% olandezi si restul emigranti.

apoi am ajuns la resedinta unde urma sa locuim temporal. am intrat in casa Sandrei stinghera. era colorata in culori vii. aha! aici oamenii tin culorile pe interior, imi zic.  la noi, oamenii au culori pe exterior si gri sau alb-murdar pe dinauntru. 

"- vrei un ceai? " ma intreaba politicos stapana casei. "ceai? dar nu sunt bolnava". imi intinde ceasca din portelan frumos asortata cu culorile de pe pereti. imi explica zambind ca aici oamenii beau ceai ca sa se relaxeze. de pilda dupa un drum lung.

mi se pare ciudat, dar accept din politete.  intr-adevar, mirosul placut al ceaiului de lavanda si earl grey ma destinde.  ma decid sa imi largesc cunostiintele despre ceai, mai ales dupa ce m-a servit cu o prajiturica de ceai. la noi ceaiul se serveste cu febra.

dupa o mica introducere, despre ea, despre Olanda, despre tablourile de pe perete pictate de ea, imi pune ucigatoarea intrebare. "-si, inca nu ti-e dor de casa?nu o sa-ti fie dor de a tai?". incercam sa aman momentul trezirii, sa evit palma peste fata. lumea imi vajaie in cap, ochii se umezesc. incep sa realizez in sfarsit ca nu mai sunt acasa si nici nu voi mai fi degraba, ca acu sunt departe de tot ce mi-e cunoascut si drag, ca acu sunt dependenta de un singur om, cel putin pe moment. greu moment. raspund cu voce tremuranda ca inca nu imi dau seama. de fapt in sufletul meu stiam ca as fi vrut acum sa fiu acasa la mama, pe balcon cu ea, sa imi beau cafeaua si sa povestesc vrute si nevrute, sau cu prietenele la o barfa, sau prin muntii mei dragi, si acum le simt mirosul.  dar am ramas tacuta si gandita si nu i-am mai spus nimic din toate astea. imi era frica sa nu ma apuce o nebunie de moment si sa imi cumpar bilet de avion inapoi acasa. am fost la un pas.  in schimb m-am retras in camera mea, incercand sa adorm. a fost prima seara cand am dorit sa adorm un somn lung si a doua zi sa ma trezesc acasa... 

asa a decurs prima zi a mutarii mele aici. acu, la un an de cand sunt aici, inca mai am seri in care imi doresc sa ma trezesc acasa..