amsterdam - a doua zi

a doua zi a fost mai bine. am iesit la plimbare prin oras si am facut poze multe. am descoperit orasul, de multe ori surprinzator. incepuse sa prinda putina culoare in ochii mei. printre tonurile de gri si maro, incepuse sa curga si verde, rosu, galben si putin albastru pe alocuri. ma fixasem pe culori, ca sa ascund griul din suflet.  am vazut primii "papuci" de lemn vopsiti, numiti clogs, primele sute de biciclete impopotionate, balcoanele cu flori rosii atarnand in vant si tramvaiele albastre.  

incepusem sa simt si mirosuri colorate. ma simteam ca un nou nascut care intalneste pentru prima data lumea inconjuratoare si o descopera prin simturi.

cel mai penetrant miros, care izvorea din mai toate nisele din centru, era unul dubios. semana cu mirosul de vinete prajite. m-am gandit ca nu se poate ca amsterdamezii sa prajeasca vinete in centru, asta e ceva specific romanesc. si nici nu era toamna. mi-i imaginam ascunsi pe dupa fatadele de caramida, prajind vinete pe gratar.

cateodata mirosul asta era taios.  tot timpul venea amestecat cu fumul de tigara.  initial era cumva parfumat, apoi mirosea a vanata coapta, dar inevitabil catre sfarsit iti venea rau de la el.

prietenul meu se distra copios. 

"- vanata coapta? haha. nu avem asa ceva aici. e mirosul care vine din coffee shopuri." 

"- huuh ? aici asa miroase cafeaua? " ;  

"-nu, nu..." rase in continuare. si ma lasa in ceata. ceata de miros de coffeshop. 

aveam sa aflu pe urma ca de fapt sunt putine coffee shopuri care servesc cafea.  altceva se coace acolo.

pe urma am descoperit canalele si m-am indragostit de peisaj. intotdeauna am iubit apa. am gasit locul potrivit- aici e mai greu sa dai de pamant. Amsterdamul e de fapt format din 90 de insulite legate de 1500 de poduri.  asa se explica de ce de sus, din avion, parea ca o plantatie de orez.

apoi am luat masa intr-un mic restaurant stil "fusion". pe atunci nu stiam ce inseamna. acum imi dau seama ca e un cuvant pretentios pentru ceva ce nu e autentic. restaurantul era cu specific asiatic. am mancat pentru prima data salata de iarba de mare cu susan si dim sum. eram inebunita de noile arome. dim sum e ceva ce numai asiaticii au rabdare sa faca.  mici imbucaturi gustoase si frumos impachetate, servite estetic... pe farfurii patrate.  daca ar fi numai mama aici sa-i dau sa gust, ma gandeam. bineinteles ca ar refuza, numai pentru faptul ca e ciudat sa mananci cu doua bete. mai bine ii fac poze si ii arat. 

dupa 250 de poze mai tarziu si durere in tot corpul de atata umblat, realizez ca orasul asta e mult mai mare decat ma asteptam, ca nu am parcurs decat centrul si inca nu l-am parcurs pe tot. ma simt mica si neinsemnata. o furnica oarecare pe pamant.

la sfarsitul zilei, as fi vrut sa vad o figura cunoscuta care sa ma salute sau macar sa dea din cap nepasator, din obligatie. dar singurii care te saluta aici, sunt cei care vor sa-ti vanda ceva, sau sa iti ceara ceva. aici nu te intalnesti intamplator cu cineva pe strada.  e prea mica probabilitatea sa vezi pe cineva cunoscut.  nimeni nu te cunoaste, nimeni nu iti are treaba. 

dar daca stau bine sa ma gandesc acum, e oarecum reconfortant. 

primele impresii

e deja un an de cand m-am mutat in Amsterdam.  inca imi amintesc perfect de primele momente de cand am pasit prima data pe taramul olandez.  

inca din avion, toate mi se pareau ordonate, exasperant de ordonate. toti copacii aliniati in paduri, toate casele puse acolo cu rigla, parca, ochiuri de apa la tot pasul. de sus arata ca o plantatie de orez.  m-am uitat in zadar dupa dealuri, ca de munti stiam ca nu sunt. nici urma. nici macar o dalma rasleata. totul plat ca in palma.

din aeroport se ia trenul catre Centraal Station. faimoasa gara din centrul Amsterdamului.  maronie. acoperita cu schele si pe deasupra lor, fireste, postere cu fosta gara in caz ca ti se face dor.

oameni grabiti in toate partile. eu, foarte obosita dupa drumul de 2 ore si dupa 12 ore de asteptat dupa avionul intarziat. oamenii se dadeau de mine, ma ocoleau, ma depaseau.  simtindu-ma ca un obstacol in fata lor, ma dau la o parte pe o alee mai linistita. prietenul ma ia de mana si ma trage din calea bicicletelor. imi zice ca aia nu e alee pentru pietoni ci straduta pentru biciclete. hmm.. ma gandesc, aici oamenii au strazi pentru biciclete. la noi acasa doar masinile au privilegiul asta. si uneori si pietonii. dar mai rar.

pe urma mi-am dat seama ca toate sunt gri, maro sau brun-caramiziu. tot: cladiri, case, blocuri, canale, cafenele, dale, strazi - toate in aceasi nuante. asta m-a deprimat teribil. eram obisnuita de acasa cu orase si sate colorate pestrit, culori vii care ascundeau cumva sufletul gri al oamenilor ce locuiau in ele. aici oamenii nu se ascund.

in contrast cu fatadele anoste, oamenii din jur erau foarte colorati. in cinci minute am reusit sa identific cel putin zece natii si trei rase, la acelasi stop de tramvai.  mi-am zis ca e din cauza ca suntem in fata garii internationale. aveam sa descopar mai tarziu ca de fapt populatia amsterdameza e alcatuita din 33% olandezi si restul emigranti.

apoi am ajuns la resedinta unde urma sa locuim temporal. am intrat in casa Sandrei stinghera. era colorata in culori vii. aha! aici oamenii tin culorile pe interior, imi zic.  la noi, oamenii au culori pe exterior si gri sau alb-murdar pe dinauntru. 

"- vrei un ceai? " ma intreaba politicos stapana casei. "ceai? dar nu sunt bolnava". imi intinde ceasca din portelan frumos asortata cu culorile de pe pereti. imi explica zambind ca aici oamenii beau ceai ca sa se relaxeze. de pilda dupa un drum lung.

mi se pare ciudat, dar accept din politete.  intr-adevar, mirosul placut al ceaiului de lavanda si earl grey ma destinde.  ma decid sa imi largesc cunostiintele despre ceai, mai ales dupa ce m-a servit cu o prajiturica de ceai. la noi ceaiul se serveste cu febra.

dupa o mica introducere, despre ea, despre Olanda, despre tablourile de pe perete pictate de ea, imi pune ucigatoarea intrebare. "-si, inca nu ti-e dor de casa?nu o sa-ti fie dor de a tai?". incercam sa aman momentul trezirii, sa evit palma peste fata. lumea imi vajaie in cap, ochii se umezesc. incep sa realizez in sfarsit ca nu mai sunt acasa si nici nu voi mai fi degraba, ca acu sunt departe de tot ce mi-e cunoascut si drag, ca acu sunt dependenta de un singur om, cel putin pe moment. greu moment. raspund cu voce tremuranda ca inca nu imi dau seama. de fapt in sufletul meu stiam ca as fi vrut acum sa fiu acasa la mama, pe balcon cu ea, sa imi beau cafeaua si sa povestesc vrute si nevrute, sau cu prietenele la o barfa, sau prin muntii mei dragi, si acum le simt mirosul.  dar am ramas tacuta si gandita si nu i-am mai spus nimic din toate astea. imi era frica sa nu ma apuce o nebunie de moment si sa imi cumpar bilet de avion inapoi acasa. am fost la un pas.  in schimb m-am retras in camera mea, incercand sa adorm. a fost prima seara cand am dorit sa adorm un somn lung si a doua zi sa ma trezesc acasa... 

asa a decurs prima zi a mutarii mele aici. acu, la un an de cand sunt aici, inca mai am seri in care imi doresc sa ma trezesc acasa..

povestea salciei plangatoare

poza luata de aici

e o poveste despre un om, care era apasat de probleme. si omul cu pricina era asa de suparat, incat se decide sa se destainuie unui prieten.nu inainte de a-i cere sa tina secretul numai pentru el. zis si facut, omul isi spune pasul, se simte usurat si pleaca acasa zambind.

prietenul sau insa, aflandu-i secretul, incepe sa se simta impovarat. neputand sa spuna nimanui, povara creste in sufletul lui, din ce in ce mai mult. intr-un final, se hotaraste sa faca o plimbare pe malul lacului, pentru a se usura de gandurile negre.

in drumul sau, pe malul lacului, intalneste o salcie, care isi pleca ramurile in vant, leganandu-le pe unda apei. se aseaza cuminte sub copac si incepe sa ofteze greu, gandindu-se la secretul apasator. fara sa isi dea seama, incepe sa povesteasca in soapta. incet incet, isi spune tot pasul cu glas tare, nestiind ca salcia il asculta. eliberat de secret, pleaca acasa fericit.

salcia, plecand urechea la povestea trista a omului, auzind tot, incepu sa o povesteasca la randul ei vantului, lacului, pasarilor care isi faceau cuib in ramurile ei si tuturor celorlalte salcii de pe malul lacului. de atunci, la fiecare adiere a vantului, salcia isi plange povestea...

...si daca esti atent cu adevarat, cand stai sub o salcie o vei auzi si tu...